Doamna Dorina Padurean m-a rugat sa scriu, la inceputul anului, cateva randuri despre Gheorghe Dinica, pentru o carte care urma sa apara. Va ofer, astazi, acum, aceste randuri, ca un omagiu postum. Refuz sa cred ca a plecat atata de repede, atat de brusc. Aici, intelegeti cat de mult a insemnat intalnirea mea cu istoria numita Gheorghe Dinica.

- Va rog sa va faceti o scurta prezentare

Numele meu este Cristian Brancu. Daca m-as lua dupa cele cateva gesturi amicale pe care maestrul Dinica le-a facut la adresa mea, unui pusti jurnalist, as putea spune ca sunt ales. Da, da, chiar ales! Pentru ca, dupa atatia ani in care am avut privilegiul sa-l urmaresc pe maestrul Dinica in secvente private, STIU ca nu a fost niciodata nechibzuit cu aprecierile. Cu alte cuvinte, aveam de-a face cu o sinceritate aproape neverosimila, pentru o lume tot mai crancena in disimularea gandurilor. Pe scurt, ca sa fiu in spiritul personajului : daca simpatizeaza, spune, daca nu, pentru nimic in lume nu va « juca teatru » de dragul conventiilor sociale. Asadar, eu sunt cel care a avut norocul sa-l intalneasca multumita creatoarei de moda Liza Panait, in atelierul acesteia. Astfel, am ajuns sa-l vad, sa-l simt, sa-l iubesc si mai mult si chiar sa-l premiez de mai multe ori (dar, din perspectiva carierei sale minunate, de mult prea putine ori), lucruri care l-au facut sa-i atrag atentia. Gheorghe Dinica a vorbit cu mine, mi-a permis accesul in cercul sau. Ba chiar am amintirea unica a unei suete – unu la unu! – la aniversarea lui Vladimir Gaitan din 2007. Pentru el a fost o conversatie mai degraba laconica, mie mi s-a parut o vesnicie. Ma cam pierdusem… Mai toate sentimentele pe care mi le-a trezit au aparut sub forma unui text publicat in cartea mea, Viata ca o intalnire, aparuta in 2007. Am dedicat un capitol lui Gheorghe Dinica. Am reusit oare sa surprind frumusetea coplesitoare a omului Dinica? Va spun doar atat : dupa aparitia volumului, intr-o buna zi, am primit un telefon de la doamna Gabi, apoi am auzit inconfundabila lui voce : « Domnule, iti multumesc foarte mult pentru cea ai scris, ai reusit sa redai faptul ca noi, actorii, suntem de fapt, in cautarea fericirii… ». A fost cel mai frumos moment pe care mi l-a provocat aparitia volumului. Asadar… Cine sunt eu? Doar un admirator atat de norocos…

- Colaborarea dumneavoastra cu maestrul Gheorghe Dinica

A spune ca am colaborat cu Gheorghe Dinica ar fi mai degraba o ofensa pentru galeria minunata a teatrului si filmului romanesc, alaturi de care a creat istorie… Nu, mai degraba as spune ca m-am bucurat de prezenta sa in cateva momente regizate de mine.

Mi-am asumat rolul de jurnalist care aduce in prim-plan performantele romanilor exceptionali, asa ca intalnirea cu Gheorghe Dinica era inevitabila. Cu conditia ca maestrul sa o accepte. Si a facut-o… Prin urmare, la fiecare aparitie sclipitoare pe care a avut-o in ultimii cinci ani, am fost pe acolo. Am spus ca EXISTA. Ceea ce, intr-un desert tot mai sufocant de vulgaritate publica, a contat pentru maestru. Fiecare intalnire pe care am avut-o, pe scena unei festivitati de premiere – si sa tot fie zece premii pe care i le-am oferit – a insemnat tot atatea ocazii de aplauze inepuizabile, de exces de modestie din partea sa si, la final, a ramas timp pentru cadoul minunat pe care maestrul ni-l acorda mereu: un zambet hatru, in coltul gurii, de om care a inotat prin furtuni si se bucura ca lumea aplauda epopeea sa.

A mai fost inca ceva, in afara catorva interviuri pentru radio si televiziune, in care m-am bucurat de vorba si de gandul sau, pe cat de rar spuse, dar cu atat mai grele si mai importante. Vorba lui Gheorghe Dinica lasa urme, pentru cine are curaj sa o asculte… Ei bine, in decembrie 2003, pe scena Operei Romane, l-am invitat pe maestru ca, la marea gala anuala a premiilor, sa cante. Era anul in care lansase acel prim disc minunat, alaturi de Stefan Iordache si Nelu Ploiesteanu, si il simteam: ii placea sa cante in public. Se bucura de parca tinea un nou-nascut in brate… Maestrul Dinica nu stia. Nu stia ca urma sa cante in fata unei sali care l-a idolatrizat, in frunte cu Maiestatea Sa, Mihai I, si cu premierul in exercitiu, Adrian Nastase. Si nu stia ca, impreuna cu dna Gabi – ingerul din spatele sau – pusesem la cale, prin vocea lui Mircea Albulescu, omagierea celor 70 de ani pe care urma sa-i implineasca. A fost o recompensa prea mica, din partea noastra, a tuturor, pentru cadoul sau artistic, care ne-a facut, cu adevarat, mai buni.

- Intamplari inedite de la repetitii, spectacole, turnee, de pe platoul de filmare.

Doamna, chiar credeti ca mi-as putea permite sa am o « nestemata » de poveste care sa-l puna intr-o lumina nestiuta pe Gheorghe Dinica si sa fiu atat de neinspirat incat sa nu o ofer publicului? Nu. Din momentul in care l-am cunoscut si in cadru privat, mi-am dat seama ca la mijloc nu e doar artistul, ci si personajul, omul, boemul, traitorul, mintea sa minunata. Asa ca am spus tot ceea ce stiu. Am scris doua carti de amintiri in care personajul de carte Gheorghe Dinica abunda…

Dar nu v-am spus cand l-am vazut ultima oara… Poate nu e intamplator… Mai degraba l-am zarit. La fiecare 1 decembrie, salile Palatului Cotroceni se umplu, cu invitatii seratei prezidentiale. In 2008, Traian Basescu a avut inspiratia de a decora mari artisti ai istoriei, inclusiv Gheorghe Dinica, Acolo, la serata, pentru o secunda, l-am vazut ca o naluca pe maestru… M-am intrebat ce fac acolo cei cativa nemuritori, atat de putini, aproape pierduti intr-o mare de vremelnici zgomotosi si enervanti.

- Care considerati ca este rolul cel mai extraordinar interpretat de maestru?

Mi-ar fi mult prea greu sa aleg… Si retineti ca am doar 35 de ani si viata mi-a dat ocazia sa vad « live » mult prea putin, in film sau teatru, din ceea ce ne-a oferit Gheorghe Dinica. Sigur, daca Dumnezeu mi-ar fi dat sansa sa fiu martor la Nepotul lui Rameau… Sau poate ca superlativele trebuie sa le lasam criticilor. Pot doar sa spun cateva lucruri care-mi vin in memorie. Rolul din filmul lui Andrei Blaier, Cenusa imperiului, este o minunatie. Asa cum, pentru mine, acel Stanica din Felix si Otilia mi se pare o bijuterie de neuitat! Mi s-a mai parut frapant ceva, prin 2000: faptul ca misiunea de « rau » pe care maestrul l-a asimilat, ani de zile, a primit cateva adorabile de contraponderi. Sa vezi un om atat de aspru cu el si atat de transant in transpunerile sale artistice, dar si in cele ale vietii de zi cu zi, in rol de sfant? Se poate? Pentru un actor cu infinite partituri, ca Dinica, e firesc. Si imi amintesc doar doua, ambele la Teatrul National bucurestean, regizate de Grigore Gonta – Azilul de noapte si – cum s-ar putea spune ceva fara deja celebrul… – Take, Ianke si Cadar.

- Actorul si omul Gheorghe Dinica in opinia dumneavostra.

Minunea nu este ca noi l-am vazut, ci ca el ni s-a aratat noua. Gheorghe Dinica reprezinta un spirit unic. O combinatie exploziva de arta si viata, asa cum – cel putin eu – nu am mai vazut laolalta intr-o personalitate a scenei. Am vazut actori minunati, care au ars pe scena, dar in viata de toate zilele, si-au trait normalitatea. In ceea ce-l priveste, Gheorghe Dinica este, dupa cums e stie, un erou urban, bon-viveur-ul ideal, un personaj de legenda al boemei romanesti. Asa cum arde pe scena, a ars si dincolo de ea. Mereu si mereu, personalitatea lui Dinica ofera motive de a privi viata din perspectiva celui care celebreaza clipa.

De fapt, Gheorghe Dinica este… acesta este lucrul cel mai important si de care ar trebui sa ne bucuram zi de zi!